Metroul londonez, cunoscut drept London Underground, este cea mai veche rețea subterană de transport din lume. Actualmente, the Tube, cum mai este aceasta poreclită, deservește 270 de stații și se întinde pe 400 de kilometri, dintre care, o bună parte reprezintă totuși transport de sub-suprafață.
Astfel, London Underground a devenit o imagine simbolică pentru Londra, fiind parte din structura funcțională a unuia dintre cele mai aglomerate și mai pline de viață orașe din lume.
Ideea de a construit un sistem de transport feroviar subteran prin Londra datează încă din 1830, dar compania Metropolitan Railway a primit abia în 1854 acordul de a se apuca de lucru. Și chiar și așa, s-a dovedit destul de curând că noțiunea de metrou, deși ideală pentru o mare metropolă ca Londra, nu era încă atât de practică într-o vreme în care iluminatul se făcea cu lămpi cu gaz iar singurele forme de tracțiune erau locomotivele cu aburi. Cu alte cuvinte, unde se ducea tot fumul?
London Underground, o soluție genială
Construit chiar sub suprafață, prima parte din London Underground dispunea de guri de ventilație la fiecare câțiva kilometri, mascate sub forma unor fațade de case dar care, în spatele lor ascundeau o structură goală și o gură de evacuare a aburului și a fumului din subteran. Era simplu și aproape genial, dar nici pe departe suficient.
Prima linie de cale ferată subterană a fost inaugurată în anul 1863 și unea stațiile Paddington și Farringdon. Dar chiar și pe o distanță relativ scurtă după standardele noastre de acum, lucrarea a avut un succes nebun, cu 38.000 de pasageri transportați doar în prima zi după deschidere. Asta a dus la extinderea succesibă a rețelei și la suplimentarea numărului de vagoane și locomotive.
În 1868 s-a deschis și Metropolitan District Railway, care ducea din South Kensington la Westminster, fiind parte a unui proiect mai amplu de realizare a unui cerc care să unească principalele zone ale Londrei. Era, de fapt, prima încercare de sistematizare a transportului în comun și adevăratul act de naștere al London Underground.
În 1890 s-a deschis și primul traseu subteran unde circulau vagoane trase de locomotive electrice. Deja era vorba de tunele săpate în adâncime pentru a putea traversa pe sub drumurile si clădirile epocii, reușind astfel să reducă mult timpii de transport. Și astfel, la începutul secolului XX, companiile care administrau liniile inițiale, realizate aproape de suprafață, au înțeles că au nevoie la rândul lor să treacă la sistemul de transport electric.
Inițial s-a optat pentru curent continuu și astfel, până înainte de primul Război Mondial, toate liniile ce țineau de London Underground, atât cele vechi cât și noile extinderi săpate la adâncime, dispuneau de vagoane și locomotive alimentate cu curent electric. Însă abia în timpul bombardamentelor din 1915, londonezii au descoperit cât de utile sunt tunelele metroului, transformându-le în adăposturi antiaeriene.
După încheiere conflagrației, lucrările la London Underground au continuat iar din 1933, toate formele de transport ale orașului au fost comasate într-o singură companie: London Passenger Transport Board și tot în această perioadă a mai avut loc un eveniment interesant: Harry Beck, un tehnician englez, a fost cel care a conceput prima hartă de metrou așa cum o știm azi, bazându-se pe cunoștințele de schematizare electrică, el a creat circuitele metroului, împărțind magistralele pe culori și renunțând la așezarea geografică în favoarea unei structuri mai logice ce permite înțelegerea ei dintr-o singură privire. Și de atunci cam toate metrourile lumii au adoptat acest stil de afișare.
Din nou, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în tot timpul în care Londra fost bombardată de avioane și amenințată de rachetele naziste V1 și V2, locuitorii orașului și-au găsit refugiul în London Underground. Iar dacă istoria ne spune multe despre acele vremuri, e bine de știu că și azi mai există câteva dintre camerele folosite de armată sau de diferite servicii speciale aici…doar că sunt aproape imposibil de vizitat.
În 1953, London Underground a trecut din nou în avangarda metrourilor lumii, fiind primul sistem subteran care a adoptat garnituri de metrou cu carcasa din aluminiu nevopsit. Iar în următoarele două decade liniile de până atunci au fost mult extinse introducându-se garnituri ce funcționau în regim automat (1971) și bilete cu bandă magnetică.
De aici încolo, extinderile au continuat, chiar dacă într-un ritm mai lent și London Underground este în momentul de față cea de-a patra cea mai mare rețea de metrou din lume. Aceasta este împărțită în așa numitele linii de sub-suprafață și cele de adâncime. Există diferențe între cele două, mai ales în ceea ce privește dimensiunile trenurilor de metrou folosite, cele de adâncime fiind ceva mai mici, rulând în tunele circulare cu diametrul de circa 4m. Și spre deosebire de metroul din București (spre exemplu), alimentarea vagoanelor se face printr-o modalitate foarte interesantă pe baza a…patru linii. Două dintre ele sunt liniile normale pe care circulă garniturile iar celelalte două asigură alimentarea. Adică pe centru între liniile de rulaj există o șină alimentată cu -210 V iar pe lateral se mai află o șină alimentată la + 420V, astfel se realizează o tensiune de 630 V necesară pentru punerea trenurilor în mișcare.
Multe dintre clădirile ce marchează intrarea în stațiile din London Underground sunt clasificate ca monumente istorice și se merită vizitate. Însă adevăratul beneficiu al acestui sistem de transport este că vă permite să vizitați o bună parte din Londra fără a vă face probleme referitor la traficul urban, la blocajele de circulație sau la modul în care puteți ajunge din punctul A în punctul B.
